Poveste scrisă de mine

Era odată un pomișor, în care își făcuseră cuib niște coțofene, în vreme ce mai în vale locuia o familie de fazani.

Ei își duceau viața ca toate vietățile – se bucurau de fiecare zi, iar ori de câte ori vedeau câte un om, fugeau, căci putea fi vreun vânător.

Zilele treceau și iată că odată a apărut un mare iepure, care și-a făcut culcușul în preajma fazanilor. Aceștia s-au făcut mai întâi că nu observă intrusul, dar pentru că iepurele rodea și ronțăia întreaga noapte, au început să se plângă.

S-au dus așadar mai sus în deal, și s-au așezat sub pomișorul ocupat de coțofene, care cu funzele lui de un verde fin, părea aidoma unui măslin. Coțofenele, deși erau bune vecine cu fazanii, nu au înțeles defel situația. Mai întâi, aceștia scoteau niște vaiete ciudate, apoi erau și prea țanțoși.

Văzând că situația nu se rezolvă nicicum, coțofenele – care erau mai istețe de altfel – s-au gândit să aducă pe cineva care să pună ordine în sălbăticie. Și cine să facă asta, mai bine decât Omul.

Omul era însă o ființă diferită – oamenii nu se comportă toți asemenea – ceea ce face unul, într-un fel, altul înțelege cu totul altfel. Ca și speciile de animale, unele față de altele.

Oamenii care au fost invitați atunci de animale erau foarte diferiți – și totuși ei știau să caute comoara cea mai de preț – misterele cele adânci ale vieții.

Așa s-a făcut că Omul a știut să aducă ordine și înțelegere, punând fiecare creatură la locul ei, și așezându-se pe sine însuși ca spirit înțelept, printre ele.